Orgoliu?

Credeam că dacă greşeşti cu ceva (sau mă rog, atunci când unii oameni consideră că ai greşit faţă de propia-ţi persoană) nu trebuie decât să discuţi, să îţi exprimi punctul de vedere (mai ales dacă consideri că nu ai greşit cu absolut nimic), să analizezi şi apoi cei care te-au judecat greşit vor înţelege. Dar nu… .

Dezamăgire. Dezamăgire faţă de mine, dar nu pentru că am greşit. Voi considera întotdeauna că nu am greşit cu nimic. Mă contrazic. Am greşit, dar nu la modul cum spun ceilalţi. Am greşit pentru că nu am fost atentă, dar atât. Uneori dacă deschizi puţin mai mult urechile vei auzi mai bine. Atât. Dezamăgire pentru că nu pot înţelege cum cineva poate să îşi schimbe total comportamentul faţă de tine (până la ignorare) pornind de la aşa ceva. Şi poate că aş înţelege dacă nu aş fi discutat. Dar am discutat. Nu secretul prieteniilor e “comunicarea”? Nu asta ne face să ne înţelegem, să ne acceptăm şi să ne suportăm reciproc?

Dar poate că prin discuţii mi-am căutat doar scuze pentru că nu am vrut să rămână aşa. Poate că unora nu le plac oamenii care se scuză. Nici mie nu îmi plac oamenii care se scuză pentru felul lor de a fi. Trebuie să te accepţi aşa cum eşti. Dar eu nu sunt aşa. Sau sunt şi sunt în stadiul de negare? Nu, nu, nu… nu sunt. Prietenii mă susţin şi îmi dau dreptate şi nu doar pentru că îmi sunt prieteni, ci pentru că asta au considerat. Dar ceilalţi… ? De ce au început să se poarte aşa? Poate că nu vor să accepte că nu au avut dreptate. Poate sunt cu nasul prea sus şi din orice nimic consideră că ceilalţi îi vor judeca pe ei greşit ca indivizi. Poate consideră că dacă rănesc sentimentele celor din jur vor putea să treacă ei mai uşor peste. Poate nu şi-au dat seama că au rănit, iar apoi lipsa de comunicare a pornit tot de la mine. Pentru că nu pot… nu pot să trec peste atunci când cineva îmi spune verde-n faţă părerea lui despre mine şi ştiu că greşeşte. Pentru că sunt obiectivă şi ştiu cum sunt şi nu sunt.

Dezamăgire… . Dezamăgire că nu am reuşit să îi fac să înţeleagă cum sunt. Pentru că am lasat totul baltă, pentru că aşa mi-a fost mai uşor mie, pentru că trebuia să explic şi să nu rămân blocată atunci când am vorbit… .

Şi-acum? Şi-acum chiar o să rămână aşa mereu?

Şi eu? Eu până la urma cum sunt? De ce oamenii care nu mă cunoşteau au înţeles până la urmă?

De ce tot ce am scris eu aici se poate aplica în cel puţin două situaţii din ultimele trei luni fără a spune exact despre ce e vorba? Aşa sunt?